offf. e un aer sa datator de dureri de cap...
toata lumea asteapta sa plece acasa.
la fel si eu. si vreau sa ma cuibaresc in pat cu geamu deschis si jaluzelele trase.
am un sentiment aiurea de ceva vreme, de parca m-ar paste cine stie ce pericol pe mine sau pe unul din cei dragi mie...
lupt inca cu senzatia de instrainare si parca sufletul meu asteapta prilejul sa sara pe geam si sa o ia la fuga prin padure. mai e si vremea a ploaie...
habar nu am ...dar parca tb sa imi inventez motive sa pot ramane... e ca si cum m-as trezi din somn la nesfarsit si nu stiu unde ma aflu... e familiar oarecum dar nu e acasa...
nesfarsite temeri si parca interiorizari ce imi dau lacrimi..
revin acum dupa mult timp la o noua oranduire... la o noua clasificare si ierarhizare a prioritatilor mele. ma innec in fraze de genul - va fi bine- pun capul in perna... si mai trece o zi... si parca abia reusesc sa-i vad rostul si sa imi spun ca nu a trecut degeaba..
si totusi trec zilele si eu am un sentiment uneori puternic , alteori innabusit ca nu am facut nimic...
si oare cum poti sa te amagesti destul de bine ca viata ta chiar are un sens si in orbirea noastra specific umana sa porneste in cautarea sensului ce odinioara il stiai...
si visezi noaptea... si pare totul atat de real incat nu extragi optional semnificatii ci iei totul ad literam... si te trezesti pret de o clipa ca te intrebi daca nu cumva realitatea e cea din timpul noptii...
dar e mult prea mult pentru oricare dintre noi si te trezesti scuturand din cap energic si privind lumea ce roieste in fata blocului mergi sa bei un pahar cu apa luind drept bun ceea ce e realitate pentru majoritatea.
si totusi... sunt atatea care iti dau de gandit... si noapte si ziua si oricand si oriunde...
filozofie pentru unii... blah blah pentru altii si viata pentru o mare parte din cei ce cauta intelesuri si raspuns la intrebari...
merg pe strada in ultima vreme si ma simt la propriu in bula mea. detasata de tot si intr-adevar centrul propriuui meu univers... nu prea intelege multa lume... e ca si sum mintea mea , sufletul... spiritul mai bine spus.. a urcat in varf de munte si si mediteaza... priveste si se mira cum de nu a vazut anumite lucruri, cum de nu a inteles si cum de se reprima in asa hal...
sunt usor influentabila... si prind la mine spusele unora...care nu sunt neaparat de bine...si ma enervez cumplit ca increderea in propria persoana are atatea brese.
ca intr-o coliba care nu e acoperita cum trebuie si pe care o bate vantul mereu...
dar... vreau sa daram si sa reconstruiesc... o casa frumoasa si primitoare si calda si plina de dragoste in care sa te simti in siguranta....
e nevoie de timp ,rabdare si perseverenta...si multa ambitie si ...vom reusi cu siguranta,cu un zambet si cu toata forta intrupata in stropul de dumnezeire ce mi-a fost daruit :)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu