am palavragit cu cip azi...
cip este o dragoste mare, ciudata ,neimplinita si neterminata...
cip este baiatul cu parul cret si ochi verzi, cu zambet iscoditor si voce moale,
cip e cel care la fel ca si mine se exprima in scris cel mai bine,
cip e cel care m-a iubit cel mai mult, care mi-a scris o sumedenie de ganduri,
e cel care mi-a spus cel mai sincer si primul - Te iubesc.
cip e cel pe care l-am iubit cel mai mult pana acum, e cel pe care l-am adorat si nu l-am putut accepta niciodata pentru ca nu era mereu langa mine,
cip e cel dupa care adormeam plangand si e cel care a fost de ajuns sa imi spuna o singura data -Ai incredere in mine- ca sa nu ma mai indoiesc niciodata.
dar cu toate astea el e cel caruia nu am putut sa-i spun decat dupa ce ne-am despartit
-Te iubesc-, el e cel pe care l-am alungat constant de teama ca simteam prea mult si din partea lui si mai mult...
Cip e cel care a ramas acolo, e cel care are locul lui special , ingrijit mereu,
e cel care va fi mereu cu un pas in urma mea, gata sa intrebe ce mai fac si gata sa ma asigure de toata dragostea lui in continuare...
Acum trec luni si nu stim unul de altul...dar apoi dupa un timp eu il visez si stiu ca in cateva zile el intr-un fel sau altul ma va contacta...intotdeauna da de mine.
La fel si azi. Acum vreo 3 zile l-am visat si ma gandeam daca o sa fie la fel, daca vom vorbi, cu toate ca ultima data am vb in august
Si...am povestit...normal...pentru ca e cip, always a step behind me.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
cat de frumos...
ai fost la un pas de a avea totul si ai lasat sa-ti scape. dar poate tot raul e spre bine. asa ai simtit ca trebuie sa faci. sa-l lasi sa plece... eu iti spun sincer ca nu as avea curajul de a scrie despre ceea ce am pierdut. am simtit si eu o data ca vreau pe cineva anume langa mine. aveam senzatia ca e dumnezeu pe pamant. l-am lasat sa-mi scape. nici nu-l prinsesem, de fapt. lui ii placea ca ii paream o fata desteapta. mie la fel imi parea ca nu seamana cu nimeni. chiar era si este iesit din comun. in mod normal as fi luptat sa-l pastrez. chiar am facut-o, dar pt ca era iesit din comun, a reusit sa ma faca sa pastrez distanta. nu vroia sa il incurc. zicea tot timpul ca el nu are timp de pierdut. permanent alerga, facea ceva, indiferent ce. si le facea pe toate. aveam senzatia ca la el ziua e mai lunga decat la ceilalti muritori de rand. un copil matur de la care am invatat suficiente chestii... in fine... cred ca fiecare om ce trece prin viata noastra, chiar daca doar trece si atat isi are un loc propriu. e super interesanta chestia asta. e ca si cand am avea un dulap cu sertarase din acelea ca in biblioteci, la care mai mergi din cand in cand, mai scoti o fisa, o carte, o amintire si iti revin toate in minte. n-ai ce sa faci. stergi praful, si bagi fisa, cartea, amintirea la loc... si mergi mai departe pt ca in momentul potrivit n-ai facut ceea ce trebuia facut ca sa nu ajunga in sertar. oricum, nimic nu se intampla fara un scop. imi place sa zic ca este vorba de soarta. am avut momentul nostru de glorie servit de-a dreptul pe o tava. daca n-am fost pe faza... s-a dus... :) ceea ce e frumos, insa, e ca mai sunt astfel de sanse. si or sa tot fie.
oameni extraordinari intalnesti...ce e drept putini si destul de rar,
e ca si cum vin in anumite momente din viata, iar dupa ce pleaca iti dai seama ca au venit exact la momentul potrivit si au stat exact atat cat trebuia...
am fost de mai multe ori la un pas de a avea totul...dar cu cip am fost cel mai aproape...
dar de fiecare data am mers mai departe , nu m-am oprit ...
cred ca sunt si egoista, in ultimul timp persoana mea e pe primul loc...
si atunci daca ceva nu corespunde dorintelor si setarilor mele...
mai stiu si ca anumite sanse le ai doar o data ... din cauza asta uneori mi-e teama ca mi-am irosit toate sansele...
dar...mereu imi spun ca dumnezeu nu poate fi atat de meschin incat sa raman cu inima in plop ...
anyway...
Trimiteți un comentariu